Teo Sunny

Drumul spre infinit

Posted on: 11/11/2012

La cerinţa mai multor oameni care au rămas inspiraţi în urma acestui text, postez. Îmi face mare placere să ştiu că ceea ce scriu are folos. :*

     Drumul spre infinit.

Infinitul…acea dorinţă supremă a sufletului…

Suntem înconjuraţi de o lume neclară… O lume în care există sute de ipoteze, mii de căi, milioane de secunde care duc in exclusivitate spre un infinit – acelaşi, dar cu totul altul pentru fiecare din noi.

În prezent există o goană, o goană neînţeleasă după nu se ştie ce bogăţii… Oamenii sunt înnebuniţi, dorind să-şi atingă scopul cu orice preţ. Dar la un moment dat este nevoie să ne oprim. Să ne oprim şi să analizăm ce, de fapt, ne dorim noi, care este cu adevărat scopul nostru. Merită acest scop eforturile noastre? Şi, de fapt, este acesta scopul nostru sau unul preluat din mulţime? Problema cea mai importantă este că, fără să ne dăm seama, mintea nostră e acaparată de gîndirea din mulţime. Dar oare e corect să ne lăsăm conduşi de cineva? Oare, fiind manipulaţi, nu ne este ascuns drumul nostru adevărat? Toţi ştiu exact cum trebuie să trăim noi. Şi niciodată n-au habar cum trebuie să-şi trăiască propriile lor vieţi.

Normal, înca de la naştere, univesrul îi pregateşte fiecăruia din noi un drum aparte. Un drum care îl putem numi talent. Sau îl mai putem numi “Legenda Personală” care, urmînd-o, ne dezvăluie drumul spre infinit. Totul ar părea foarte simplu, cum, de fapt, şi este. Noi suntem cei care complicăm lucrurile. Da, da, anume noi! Încă de la începutul începutului Universul ne-a pregătit frumosul drumuşor pe care să-l urmăm. Problema e că noi credem în acest drum doar cînd suntem micuţi. Fiind copii, nu ne e frică să ne avîntăm în vise, în dorinţe, in cerinţele sufletului nostru. Cînd suntem copii, vorbim deschis cu îngerii noştri care ne călăuzesc calea. Nu ne este frică să învăţăm, să încercăm, nu ne este frică să greşim. Ajunşi maturi, lăsăm sufletul la o parte şi ne îngrijim doar de trup, neglijăm faptul că anume împlinirea sufletească, care e şi fericirea supremă, ne aduce spre infinit.

De fapt, anume sufletul şi este cel care păşeşte pe calea infinitului. Nu s-a găsit încă nici un greşnic trup care să fi pătruns in tainele eternului.

Dar ce, de fapt, este infinitul?? Este soare, este lumina ce îţi încălzeşte gîndirea, este nemărginitul albastru al cerului, este dansul zglobiu al vîntului, visele din mijloc de noapte, zborul fericirii din mijloc de zi… Este înariparea sufletului ce luminează alături de îngeri.

Adesea. în căutarea infinitului, ajungem să îl echivalăm pe acesta cu perfectiunea. Astfel, omului îi este foarte uşor să învinuiască în nereuşita sa imperfecţiunea universului, imperfectiunea umană. Prea des auzim fraza:”nimeni şi nimic nu este ideal”. Dar oare aşa e? Oare nu e aceasta doar o scuză pentru nereuşita umană? Dacă e să gîndim aşa, atunci nu există nici ifinitul, acel orizont nemărginit spre care tindem. Şi atunci ce ne facem?? Lăsăm mîinile în jos şi aşteptăm să vina moartea să ne scape de mustrarea conştiinţei, care înţelege că ne-am lăsat bătuţi fără chiar a începe lupta??

Vă pot prezenta un mic exemplu al regăsirii, printr-o istorioară.

Era o zi frumoasă. Vica simţea graba în picioarele sale. Ca de obicei, întirzia undeva. La un moment dat s-a oprit. Un STOP  extraordinar de brusc. Mintea ei hotărî să lase toate problemele, grijile la o parte. Simţi în interiorul său o sete inexplicabilă…o sete nebună. Privi în sus. Crengile ce se înălţau zgribulite îi aminteau că e iarna. Respiră adînc şi începu să soarbă din albastrul cerului. Soarele eşi de după crengi ca s-o încălzească cu o vorbă. O adiere a gerului o pişcă de obraz, dar ea nu simţi. În interiorul ei parcă înflorise vara. Un fluturaş scăpă din închisoarea sufletului. Zbură înaintea ochilor săi. Parcă plutea în aer. Avea un albastru pur cu dunguliţe fine, negre. Era o minune a naturii. Era sufletul fetei, sufletul care se reuni cu natura şi îşi găsi drumul, acel drum spre infinit…

Problema majorităţii este rutina. Ea ne mănîncă din cap pînă in picioare şi nu ne lasă nici măcar să respirăm liber. Ea ne acaparează gîndirea, ne închide privirea, ne face să nu mai observăm miracolele ce se întîmplă alături de noi.  Rutina nu e o boală, e o alegere! Şi în momentul cînd conştientizezi acest lucru, spune şi tu STOP! Fă o pauză. Opreşte-te! Respiră adînc şi simte vocea şoptindă a naturii. Nu-ţi fie frică, e cea de la care o să înveţi cel mai mult…e cea care te va conduce pe calea corectă.

Natura este echivalentul sufletului. Sufletul este echivalentul infinitului. Alege armonia dintre acestea şi vei cunoaşte fericirea supremă!

Foto: Cristina Evtodii http://cristinaevtodii.com/

Anunțuri
Etichete: , , , ,

2 răspunsuri to "Drumul spre infinit"

m-am speriat cind am vazut ca e mult de citi, dar…foarte frumos!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Campanii susținute:

%d blogeri au apreciat asta: